Recenzie “Prietena mea genială” de Elena Ferrante

Liniștea bătrânei Lenu (Elena Greco) este întreruptă de un apel telefonic de pe urma căruia află despre fuga prietenei de-o viață, Lila (Raffaella Cerullo). De aici, Lenu începe să povestească cum s-a înfiripat prietenia lor, într-un Napoli gri al anilor 1950 și prin câte au trecut de-a lungul deceniilor.

Nu am nostalgia copilăriei noastre, e plină de violență. Ni se întâmplau de toate, în casă și în afara ei, în fiecare zi, dar nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viața care ni se oferise era foarte urâtă. Viața era așa și gata, creșteam cu obligația de a le-o face dificilă celorlalți înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă.

Primele 130 – 150 de pagini le-am parcurs extrem de greu. Acțiunea nu m-a atras absolut deloc și am considerat-o pe Lenu o fetiță slabă. Nu mi-au plăcut poveștile din frageda copilărie a celor două prietene și m-am simțit bulversată de foarte multe detalii. Fiecare amintire evocată de Lenu vine la pachet cu o descriere minuțioasă, precisă, exactă.

Mi-a luat mult să trec peste propria ignoranță și să văd o fetiță puternică, cu un potențial fantastic, dar extrem de sensibilă. Această sensibilitate apare din lipsa unui model, lipsa unei persoane capibile să o îndrume să aspire către o viață mai bună.

Lenu se trezește într-o societate mediocră și nepăsătoare ce se mulțumeste cu ceea ce are, o societate incapabilă să acceadă către ceva superior condiției deja existente.

M-am îndrăgostit de felul în care Ferrante expune toate gândurile, emoțiile, sentimentele, fricile ce străbat mintea și sufletul unui copil maturizat de situația financiară, socială și politică.

Luând în calcul “Prietena mea genială” fără legătură cu următoarele trei cărți (pe care nu le-am citit incă), căsătoria Lilei este un punct crucial în viața lui Lenu. Este momentul când rămâne fără singura persoană ce îi putea stimula potențialul.

Frumusețea pe care Cerullo o avea în minte încă de mică nu s-a manifestat (…) și i-a ajuns toată pe față, în piept și pe cur, locuri de unde trece repede și e ca și cum n-ai avut-o niciodată.

Mi-ar fi plăcut ca personajul Lenu să aibă mai multă tărie de caracter, jur că m-a frustrat nevoia ei de a obține aprobarea Lilei. Între ele a existat mereu o întrecere, care să fie prima la învățat. Atunci când Lenu a continuat studiile,  Lila nu a avut posibilitatea aceasta, dar învața singură pentru a fi mereu cu un pas înaintea prietenei ei. Nu am înțeles această răutate și nici egoismul din spatele acțiunilor Lilei.

Chiar dacă mi s-a părut greoaie și uneori îmi pierdeam concentrarea din cauza multitudinii detaliilor, este o carte destul de frumușică.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *