“Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” de Virginia Vallejo

Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte și am pornit cu un avânt fantastic. Mă așteptam să descopăr detalii picante, mă așteptam la chestii intime, mă așteptam la informații pe care doar Virginia le poate deține. Dezamăgirea mea a fost fără margini, după ce am terminat cartea am vrut să o arunc pe geam.

“Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost o lectură greoaie și am parcurs-o în două săptămâni. M-au plictisit nenumăratele prezentări de arbore genealogic, infinitele înșiruiri de titulaturi și bogății. Toate acestea mi s-au părut a fi o reclamă (de prost gust) adusă propriei persoane, raportată la anturajul cu acestă “lume bună”.

Prin prisma acestei cărți, nu am aflat nimic nou despre Escobar, poate doar slăbiciunea pentru fasole :))))

Nu există urmă de sentiment sau emoție în felul în care Virginia expune povestea dintre “narcotraficantul cel mai căutat din lume și cea mai mare vedetă din Columbia”. “Incredibila poveste de dragoste”, așa cum scrie pe copertă, este puțin mai rece și mai nepăsătoare decat autopsia unui om al străzii, mort într-o zi de iarnă cu temperaturi demne de Polul Nord.

În “Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” am descoperit o femeie materialistă până în măduva oaselor, cu privirea ațintită la averile bărbaților și la beneficiile aduse de o posibilă excursie în așternutul lor.

Adevărul e că șampania rose este un paliativ pentru aproape toate tragediile, iar să plângi la clasa întâi e mai bine decât să plângi la economy.

Felul în care este scrisă cartea “Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” pare unul mecanic, superficial și nu transmite niciun gram de emoție. Am rămas cu impresia că Virginia Vellejo a scris cartea pentru a își aduce un omagiu, pentru a elogia tinerețea pierdută și pentru a reveni în atenția lumii, exact așa cum a fost timp de peste 20 de ani. Escobar este un personaj de umplutură, iar titlul îi poartă numele pentru a atrage atenția cititorilor, cartea nu face altceva decât să o ridice în slăvi pe Virginia pentru impresionantul bagaj de cunoștinte din toate domeniile, pentru calitățile fizice și pentru persoanele pe care le cunoște (și totuși, cunoscând atâția bărbați bogați, nu a primit ajutorul nimănui atunci când a avut nevoie….).

“Palatul de hârtie” de Erin Watt

“Prințesa de hârtie” m-a atras foarte tare, mi-a plăcut personajul Ella, mereu pregătită să fugă și fără frica unui viitor necunoscut.

“Prințul de hârtie” m-a cam plictisit… Se bazează pe cantitate, mai puțin pe calitate.

După o poveste reinventată și o semi-telenovelă, duetul de autoare revine și pune pe hârtie o lungă poliloghie. Steve este teafăr și profită de bucuria rolului de tată. Se dovedește că Maria Royal nu este aceeași persoană din amintirea bărbaților Royal. Dinah este omul potrivit la momentul potrivit. Reed este arestat pentru uciderea lui Brooke și se declară vinovat.

Sute de pagini fără a spune ceva concret, doar descrieri și întâmplări minore, fără importanță. Partea bună a cărții “Palatul de hârtie” de Erin Watt este că se citește super – super rapid. Este o lectură ușoară și cititorul nu depune niciun gram de efort pentru a urmări povestea Ellei și a bărbaților Royal.

Chiar aștept cu nerăbdare continuarea pentru a vedea cât de mult poate fi exagerată aceste poveste.

“Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison

“Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison este o carte ce m-a zăpăcit și nu aș putea să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Începe într-un ritm alert, un ritm amețitor ce te atrage imediat, continuă greoi și se termină destul de brusc, cumva incomplet. În încercarea (disperată) de a pune bazele unei povești reale, rezultatul este unul dezamăgitor.

Cum a reușit un singur bărbat să răpească atâtea fete timp de 30 de ani? De ce fetele nu s-au aliat împotriva lui? Este evident avantajul unui bărbat într-o luptă cu o singură femeie, dar 20 de fete contra unui bătrânel au șanse foarte mari.

Nu înțeleg de ce nu s-a pornit o “răscoală” a fluturilor. Nu ințeleg. De parcă fetelor chiar le plăcea să trăiască acolo, chiar dacă acest aspect nu a fost punctat de vreuna dintre ele.

Mi s-a părut o lectură frustrantă ce pune femeile într-o lumină proastă. O carte ce desconsideră abilitățile unei femei. Într-o formulare mai directă, “Grădina cu fluturi” este o carte misogină și, culmea, este scrisă de o femeie.

De ce fluturele legendar nu a spus nimănui ce a fost acolo? Trebuia un pont anonim și salva zeci de fete de la o soartă crudă… Cum să fie atât de împăcată cu ceea ce s-a întâmplat? De ce să fie egoistă?

Jur că am respirat liniștită când am terminat cartea. Am rămas cu foarte multe întrebări și sunt destul de confuză. Mi-a plăcut foarte mult ideea de tatuaj, felul în care “Grădinarul” își marca fetele este o chestie inedită și ingenioasă.

“Căutând-o pe Alaska” de John Green

“Căutând-o pe Alaska” nu mi s-a părut o lectură prea atrăgătoare. Mi-a lăsat impresia unei scrieri banale, monotone, liniare, fără un moment de bum de la care acțiunea să devină alertă sau captivantă.

Inițial am citit destul de însuflețită, motivată de acea numerotare inversă, dar ajunsă la momentul zero am fost puțin dezamăgită.

Sinuciderea unei adolescente îndrăgite, dar cu moralul la pământ și instabilă psihic, nu este cel mai potrivit subiect pentru un roman destinat exact acestei categorii de cititori.

În centrul romanului “Căutând-o pe Alaska” este Rotofeiul, un tânăr singuratic, retras, ce pornește în căutarea “marelui necunoscut”. John Green ne lasă să vedem cum se formează caracterul Rotofeiului pe drumul spre inima dificilei Alaska și apoi pe cărarea spre acceptarea realității crude. În timp ce Rotofeiul este un personaj docil, sensibil, naiv (trăsături specifice vârstei), Alaska este dificilă, schimbătoare, bulversantă. Cei doi sunt la poli opuși, Rotofeiul este total implicat, dar Alaska este jucăușă, îi place să ațâțe și să întărâte, comportament destul de nepotrivit pentru o domnișoară.

Cumulând toate acestea, consider că nu este potrivită pentru tinerii de peste 14 ani, așa cum este recomandată. Pentru adultul din mine, “Căutând-o pe Alaska” a fost o lectură plictisitoare, drept urmare i-am acordat (cu indulgență) două stele pe Goodreads.

Îți petreci toată viața captiv în labirint, gândindu-te la felul în care vei evada de-acolo într-o bună zi și cât de mișto o să fie și îți imaginezi că viitorul te face sa mergi înainte, dar n-o faci niciodată. Te folosești de viitor pentru a scăpa de prezent.