“Infernul lui Gabriel” de Sylvain Reynard

O iubire adolescentină, puțin obsesivă, ce dăinuiește peste ani. O singură noapte castă petrecută împreună și amintirea veșnic vie a unui bărbat.

După șase ani, Julia se întoarce în fața lui Gabriel, insă aceste nu o recunoște. În plus, descoperă că nu este nici pe departe bărbatul de care s-a îndrăgostit nebunește. Când Julia îi amintește de prima lor întâlnire, deja este prea târziu pentru a mai salva situația, dar Gabriel nu renunță.

Gabriel se dovedește a fi un suflet chinuit și, asemenea lui Dante Alighieri ce își găsea inspirația în frumusețea lui Beatrice, el își găsește liniștea doar în tandrețea și inocența tinerei Julia.

Cei doi sunt chinuiți permanent de cicatricile propiului trecut. Sechelele purtate cu greu dispar în urma mărturisirilor și în fața promisiunii unei iubiri nemuritoare.

Julia nu se întreba niciodată de ce oamenilor buni li se întâmplă chestii nasoale, pentru că știa deja răspunsul: tuturor li se întâmplă chestii nasoale. Nu că asta ar fi o scuză sau o justificare spre a răni o alta ființă. Însă toți oamenii împărtășeau această experiență – aceea a suferinței. Nu exista om pe lume care să nu fi vărsat o lacrimă, să nu fi cunoscut durerea și să nu fi pășit prin marea amărăciunii. De ce-ar fi fost viața ei altfel? De ce-ar fi trebuit să se aștepte la un tratement preferențial? Până și Maica Tereza avusese parte de suferință, și ea fusese o sfântă.

Două personaje frumoase, măcinate de probleme reale și conduse de sentimente. Chiar dacă povestea este lălăită, a fost destul de ușor de parcurs, 700 de pagini în 30 de ore. Poți empatiza cu personajele, le înțelegi și te simți pe parcă totul se petrece lângă tine.

În ceea ce privește părțile mai puțin plăcute ale cărții “Infernul lui Gabriel” am câteva nemulțumiri. Schimbarea bruscă a lui Gabriel, transformarea din bărbatul cuceritor în bărbatul atent și romantic este exagerată. Șocul avut de Julia atunci când află de flirtul lui Gabriel cu BDSM-ul, nesfârșitele discuții pe această temă m-au plictisit.

Lăsând toate aceste lucruri în spate, mi-a plăcut să citesc “Infernul lui Gabriel”. Mi-a plăcut enorm tatuajul lui Gabriel și povestea din spatele lui, este absolut genial.

“Căsătorie de plăcere” Tahar Ben Jelloun

Islamul le permite bărbaților să își “contracteze” o soție temporară pentru a-și satisface poftele trupești și pentru a evita contactul cu prostituatele. Această legătură este o “căsătorie de plăcere”.

Într-o zi l-am întrebat: «De ce căsătoria noastră este de plăcere? Cealaltă, cu soția ta din Maroc, ce fel de căsătorie este?» El m-a privit și mi-a răspuns «Acolo e tradiția, aici e libertatea!»

Titlul cărții este doar o întâlnire tangențială cu ceea ce expune Tahar Ben Jelloun. Rezultatul acestei “căsătorii de plăcere” este, pe lângă îndepărtarea “primei” familii, o pereche de gemeni, unul alb și unul negru. Pe parcursul cărții aflăm cum se vor lupta cu viața cei doi băieți. Chiar dacă au plecat din același loc, drumurile lor sunt extrem de diferite.

Nu-i spusese niciodată «te iubesc» unei femei, nici nu oferise flori, nici nu-și exprimase sentimentele. Așa îi cerea educația sa foarte stricată. Nu-ți arătai slăbiciunea în fața unei femei. Să fii îndrăgostit era o slăbiciune, un soi de anomalie.

“Căsătorie de plăcere” este o carte dură și foarte profundă. O realitate pe care evităm să o luam în considerare. Nedreptatea de a fi judecat pe baza criteriilor evidente – înfățișare, trăsături, rasă.

Per total mi s-a părut o carte modestă, puțin atrăgătoare, cu personaje puțin superficiale, dar extrem de măcinate de sentimente puternice. Nu am putut empatiza cu niciunul dintre personaje și nu am găsit nici un punct de legătura între viața mea și a lor.