“Ultima oară când ne luam rămas – bun” de Cynthia Hand

“Ultima oară când ne luam rămas – bun” este o carte cu care trebuie să ai răbdare. M-am întrebat de multe ori de ce Lex este atât de afectată de sinuciderea lui Ty și am reușit să înțeleg abia spre finalul cărții.

Nu știi niciodată când va fi ultima oară când vezi o persoană dragă sau când este momentul să îi adresezi ultimele cuvinte. Nu primești o avertizare pentru a ști când este ultima dată când privești un om în ochi, când îi atingi chipul sau ultima dată când îi auzi glasul. Nu te pregătește nimeni pentru a înfrunta situația, și chiar dacă ai ști ce va urma … oare ai putea face față situației?

Există o parte extrem de dureroasă și o tragi după tine toată viața. Probabilitatea (într-un procent foarte mare) de a rămâne nespuse cuvinte ce trebuiau spuse. Pentru a nu răni oamenii din jurul nostru sau pentru a ne păstra o armură puternică, refuzăm, în mod voit, să fim sinceri. Păstram gânduri pentru noi, ascunse bine în adâncul sufletului până când ajunge să fie prea târziu și nu mai avem cui să i le împărtășim… Te gândești că sinceritatea și comunicarea, puse în aplicare la momentul potrivit, ți-ar fi luat o piatră de pe inimă, ți-ar fi făcut viața puțin – puțin mai ușoară.

Indiferent de toate aceste lucruri, este îngrozitor să rămâi fără cineva drag.

“Ultima oară când ne luam rămas – bun” de Cynthia Hand este o carte tristă ce sâcâie niște răni ce se încăpățânează să rămână deschise. Lex se simte vinovată. Simte că nu a fost acolo la momentul potrivit. Simte că ar fi putut face ceva. Se simte singură, tot universul ei s-a răsturnat în lipsa lui Ty. Vinovăția este puternică și alimentează prezența fantomei lui Ty care, la rândul eu, îi otrăvește existența tinerei Lex.

“Ultima oară când ne luam rămas – bun” de Cynthia Hand nu este cea mai atrăgătoare carte, nu te atrage nici prin acțiunea aproape inexistentă, nici prin dialogul sărăcăcios. Nu te atrage deloc.

“Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” de Virginia Vallejo

Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte și am pornit cu un avânt fantastic. Mă așteptam să descopăr detalii picante, mă așteptam la chestii intime, mă așteptam la informații pe care doar Virginia le poate deține. Dezamăgirea mea a fost fără margini, după ce am terminat cartea am vrut să o arunc pe geam.

“Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost o lectură greoaie și am parcurs-o în două săptămâni. M-au plictisit nenumăratele prezentări de arbore genealogic, infinitele înșiruiri de titulaturi și bogății. Toate acestea mi s-au părut a fi o reclamă (de prost gust) adusă propriei persoane, raportată la anturajul cu acestă “lume bună”.

Prin prisma acestei cărți, nu am aflat nimic nou despre Escobar, poate doar slăbiciunea pentru fasole :))))

Nu există urmă de sentiment sau emoție în felul în care Virginia expune povestea dintre “narcotraficantul cel mai căutat din lume și cea mai mare vedetă din Columbia”. “Incredibila poveste de dragoste”, așa cum scrie pe copertă, este puțin mai rece și mai nepăsătoare decat autopsia unui om al străzii, mort într-o zi de iarnă cu temperaturi demne de Polul Nord.

În “Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” am descoperit o femeie materialistă până în măduva oaselor, cu privirea ațintită la averile bărbaților și la beneficiile aduse de o posibilă excursie în așternutul lor.

Adevărul e că șampania rose este un paliativ pentru aproape toate tragediile, iar să plângi la clasa întâi e mai bine decât să plângi la economy.

Felul în care este scrisă cartea “Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” pare unul mecanic, superficial și nu transmite niciun gram de emoție. Am rămas cu impresia că Virginia Vellejo a scris cartea pentru a își aduce un omagiu, pentru a elogia tinerețea pierdută și pentru a reveni în atenția lumii, exact așa cum a fost timp de peste 20 de ani. Escobar este un personaj de umplutură, iar titlul îi poartă numele pentru a atrage atenția cititorilor, cartea nu face altceva decât să o ridice în slăvi pe Virginia pentru impresionantul bagaj de cunoștinte din toate domeniile, pentru calitățile fizice și pentru persoanele pe care le cunoște (și totuși, cunoscând atâția bărbați bogați, nu a primit ajutorul nimănui atunci când a avut nevoie….).

“Palatul de hârtie” de Erin Watt

“Prințesa de hârtie” m-a atras foarte tare, mi-a plăcut personajul Ella, mereu pregătită să fugă și fără frica unui viitor necunoscut.

“Prințul de hârtie” m-a cam plictisit… Se bazează pe cantitate, mai puțin pe calitate.

După o poveste reinventată și o semi-telenovelă, duetul de autoare revine și pune pe hârtie o lungă poliloghie. Steve este teafăr și profită de bucuria rolului de tată. Se dovedește că Maria Royal nu este aceeași persoană din amintirea bărbaților Royal. Dinah este omul potrivit la momentul potrivit. Reed este arestat pentru uciderea lui Brooke și se declară vinovat.

Sute de pagini fără a spune ceva concret, doar descrieri și întâmplări minore, fără importanță. Partea bună a cărții “Palatul de hârtie” de Erin Watt este că se citește super – super rapid. Este o lectură ușoară și cititorul nu depune niciun gram de efort pentru a urmări povestea Ellei și a bărbaților Royal.

Chiar aștept cu nerăbdare continuarea pentru a vedea cât de mult poate fi exagerată aceste poveste.

“Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison

“Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison este o carte ce m-a zăpăcit și nu aș putea să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Începe într-un ritm alert, un ritm amețitor ce te atrage imediat, continuă greoi și se termină destul de brusc, cumva incomplet. În încercarea (disperată) de a pune bazele unei povești reale, rezultatul este unul dezamăgitor.

Cum a reușit un singur bărbat să răpească atâtea fete timp de 30 de ani? De ce fetele nu s-au aliat împotriva lui? Este evident avantajul unui bărbat într-o luptă cu o singură femeie, dar 20 de fete contra unui bătrânel au șanse foarte mari.

Nu înțeleg de ce nu s-a pornit o “răscoală” a fluturilor. Nu ințeleg. De parcă fetelor chiar le plăcea să trăiască acolo, chiar dacă acest aspect nu a fost punctat de vreuna dintre ele.

Mi s-a părut o lectură frustrantă ce pune femeile într-o lumină proastă. O carte ce desconsideră abilitățile unei femei. Într-o formulare mai directă, “Grădina cu fluturi” este o carte misogină și, culmea, este scrisă de o femeie.

De ce fluturele legendar nu a spus nimănui ce a fost acolo? Trebuia un pont anonim și salva zeci de fete de la o soartă crudă… Cum să fie atât de împăcată cu ceea ce s-a întâmplat? De ce să fie egoistă?

Jur că am respirat liniștită când am terminat cartea. Am rămas cu foarte multe întrebări și sunt destul de confuză. Mi-a plăcut foarte mult ideea de tatuaj, felul în care “Grădinarul” își marca fetele este o chestie inedită și ingenioasă.

“Căutând-o pe Alaska” de John Green

“Căutând-o pe Alaska” nu mi s-a părut o lectură prea atrăgătoare. Mi-a lăsat impresia unei scrieri banale, monotone, liniare, fără un moment de bum de la care acțiunea să devină alertă sau captivantă.

Inițial am citit destul de însuflețită, motivată de acea numerotare inversă, dar ajunsă la momentul zero am fost puțin dezamăgită.

Sinuciderea unei adolescente îndrăgite, dar cu moralul la pământ și instabilă psihic, nu este cel mai potrivit subiect pentru un roman destinat exact acestei categorii de cititori.

În centrul romanului “Căutând-o pe Alaska” este Rotofeiul, un tânăr singuratic, retras, ce pornește în căutarea “marelui necunoscut”. John Green ne lasă să vedem cum se formează caracterul Rotofeiului pe drumul spre inima dificilei Alaska și apoi pe cărarea spre acceptarea realității crude. În timp ce Rotofeiul este un personaj docil, sensibil, naiv (trăsături specifice vârstei), Alaska este dificilă, schimbătoare, bulversantă. Cei doi sunt la poli opuși, Rotofeiul este total implicat, dar Alaska este jucăușă, îi place să ațâțe și să întărâte, comportament destul de nepotrivit pentru o domnișoară.

Cumulând toate acestea, consider că nu este potrivită pentru tinerii de peste 14 ani, așa cum este recomandată. Pentru adultul din mine, “Căutând-o pe Alaska” a fost o lectură plictisitoare, drept urmare i-am acordat (cu indulgență) două stele pe Goodreads.

Îți petreci toată viața captiv în labirint, gândindu-te la felul în care vei evada de-acolo într-o bună zi și cât de mișto o să fie și îți imaginezi că viitorul te face sa mergi înainte, dar n-o faci niciodată. Te folosești de viitor pentru a scăpa de prezent.

“Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus

“Unul dintre noi minte” este un roman delicios pe care îl recomand din tot sufletul.

După ce cad victimele unei înscenări, cinci tineri fără vreo legătură între ei, ajung la detenție și de atunci viața lor se schimbă radical. Simon, unul dintre adolescenți, moare iar ceilalți patru devin suspecții principali într-o crimă intens mediatizată.

Autoarea Karen M. McManus folosește patru stereotipuri tipice romanelor cu adolescenți:

  • O tocilară – Bronwyn este tipa axată pe studiu … doar pe studiu. Genul de copil cu care părinții se mândresc peste tot, purtându-l ca pe un bibelou și de la care nu acceptă nicio greșeală. Efortul depus de Bronwyn este dublu, ea încearcă să compenseze eventualele greșeli ale surorii mai mici ce și-a petrecut copilăria luptând cu leucemia.
  • Un atlet – Cooper este mândria echipei de baseball a școlii, sportivul tipic la brațul căruia este atașată una dintre cele mai frumoasă fete.
  • Un delincvent – Nate este lăsat în voia sorții, abandonat de o mamă dependentă de droguri și crescut de un tată absent, dependent de alcool. Toate grijile, de care părinții au fugit, au căzut pe umerii unui copil care a făcut ce a putut pentru a se menține pe linia de plutire, chiar dacă acest lucru i-a pătat cazierul.
  • O prințesă – Addy este tipa populară, dar prinsă într-o relație bolnăvicioasă, fiind supusă în totalitate dorințelor lui Jake.

La fiecare pas apare câte o bârfă nouă, iese la suprafață un nou secret ce aruncă vina crimei pe seama unuia dintre cei patru adolescenți implicați.

“Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus este o carte foarte frumoasă și te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină. Atunci când îți formezi o părere și crezi că ai o idee despre persoana responsabilă, apare o informație nouă ce dă totul peste cap.

Mă surprinde că “Unul dintre noi minte” este volumul de debut al autoarei, pentru că se joacă magistral cu mintea cititorului.

Pe lângă curiozitatea de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat în sala de detenție, trebuie să observăm impactul pe care îl au tensiunile de acasă asupra caracterului și stării de spirit ale adolescenților, mai ales în cazul lui Nate. Mi se pare nedrept, mi se pare dovada supremă de egoism să aduci un copil de care să nu ai grijă și pe care să nu-l ajuți cu absolut nimic, dar cred că aici se manifestă frustrările mele și mă opresc din alte comentarii.

Romanul “Unul dintre noi minte” îți provoacă un cocktail de sentimente, te poartă de la frustrare la încântare, de la furie la bucurie, de la agonie la extaz. Este ușor de citit, fiind scris la persoana I și urmează acțiunea din perspectiva celor patru protagoniști. Acțiunea este ușor de parcurs, cele patru fire narative se împletesc armonios.

Nu am putut lăsa cartea până nu am aflat finalul. M-am bucurat de felul în care fiecare personaj și-a găsit liniștea, fiecare a primit ce a meritat, în special preferatul meu, Nate.

Dacă nu mă vei recunoaște de prima dată, mai caută-mă,

Dacă mă vei rata într-un loc, mă vei găsi într-altul.

Mă voi opri pe undeva, așteptându-te pe tine.

“Dulcea mea răzbunare” de Jane Fallon

Dacă ar fi să aleg un personaj feminin preferat, fără să stau pe gânduri, aș alege-o pe Paula. Ea este personajul central al romanului “Dulcea mea răzbunare” de Jane Fallon.

Așa cum descoperim încă din titlul cărții, “Dulcea mea răzbunare” reprezintă răzbunarea Paulei împotriva soțului infidel. După ce află de trădarea lui Robert, contrar așteptărilor mele, Paula hotărăște să nu-l confrunte și pune la cale un plan semi – diabolic. Fiind la un pas de obezitate, pornește o luptă împotriva kilogramelor în plus, contractează un instructor personal și urmează un regim alimentar strict, în timp ce preparatele destinate lui Robert sunt extrem de bogate în calorii și nesănătoase chiar dacă din punct de vedere al aspectului sunt identice. Aceasta strategie mi s-a părut genială.

Urmează o întreagă serie de acțiuni și activități menite să readucă la viață sentimentele lui Robert. O altă parte a planului este să se apropie de amantă, pe care o “hrănește” cu informații false menite să distrugă încrederea acesteia în Robert.

Paula dă dovadă de sânge rece și își duce planul până la capăt. Finalul este unul neașteptat, nu am putut anticipata un așa deznodământ pentru cele patru persoane implicate.

“Dulcea mea răzbunare” este o carte minunată. Te atrage și te zăpăcește, imprevizibilă din capitol în capitol.

Mi-a plăcut cum este construit romanul, stilul se schimbă de la o parte la cealaltă. Am apreciat mai mult cea de-a doua parte când am putut urmări gândurile amantei în paralel cu cele ale Paulei.

“Dulcea mea răzbunare” de Jane Fallon este o carte relaxantă, antrenantă, se parcurge ușor și, pentru câteva ore, te rupe de realitate.

P. S. Am încercat să mă pun în locul Paulei, dar temperamentul meu coleric m-ar da de gol. Cred ca tăinuirea acestei informații m-ar roade pe interior până când ar țâșni la suprafață asemenea unui vulcan.

“Izbăvirea lui Gabriel” de Sylvain Reynard

Trilogia ce expune povestea de dragoste dintre Gabriel și Julia se încheie cu “Izbăvirea lui Gabriel”.

Un volum destul de stufos, cu peste 650 de pagini, dar modest din punct de vedere al acțiunii.

Nu poți controla tot ce ți se întâmplă în viață, dar îți poți controla reacțiile la evenimente. Aș putea rămâne supărată pe tata pentru c-a înșelat-o pe mama. Și aș putea fi furioasă pe mama pentru că a fost atât de crudă să mă țină departe de singurul meu frate. Sau aș putea alege să-i iert și să mă iert și să încerc să repar ce se poate repara.

În “Izbăvirea lui Gabriel”, în relația dintre Gabriel și Julia nu se întâmpla prea multe, dar putem urmări evoluția lor. Julia se transformă într-o femeie sigură, stăpână pe sine, capabilă să gestioneze orice situație și ajunge la maturitate, lăsând în urmă cicatricile trecutului. Gabriel semnează un tratat de pace cu demenii ce nu îi dădeau pace și devine un bărbat minunat, mereu atent la nevoile Juliei și mereu la dispoziția tinerei soții.

Happy end-ul relației este evident, un deznodământ frumos gândit și pus pe hârtie, deloc clișeic.

Am apreciat foarte mult că autorul ne ține la curent cu soarta personajelor cu influență asupra cuplului Gabriel – Julia. “Violatorul de îngeri” își găsește liniștea, obține postul mult dorit și redescoperă căldura unui trup familiar. În cazul lui Simon, deznodământul nu este deloc roz, dar este unul meritat. Se poate spune că cineva și-a îndeplinit misiunea … karma.

Există și o parte mai puțin drăguță. Descrierile amănunțite sunt obositoare și mi-am pierdut din focus pe parcursul cărții din cauza scrierii lălăite (“vorba multă, sărăcia omului”).

În ansamblu este o poveste frumoasă, este destul de atractivă și se parcurge ușor.

Căsnicia noastră a fost departe de a fi perfectă, dar am făcut un pact de la bun început că ne vom ascunde imperfecțiunile de ochii și urechile copiilor noștri. Copiii se neliniștesc când părinții lor se ceartă. Din experiența mea, certurile dintre soți pornesc de la bani, de la sex, de la lipsă de respect sau de atenție.

“Extazul lui Gabriel” de Sylvain Reynard

Continuarea romanului “Infernul lui Gabriel” este destul de drăguță, ușor de citit, ușor plictisitoare, dar o lectură relaxantă.

Povestea de dragoste dintre Gabriel și Julia este pusă la încercare, în calea lor sunt multe obstacole ce duc către o despărțire incredibil de dureroasă. Departe unul de altul, cei doi se sting și nu își pot găsi liniștea. Iubirea lor este pură și altruistă, amândoi fiind dispuși să renunțe la propria viață, la propriul viitor pentru binele celuilalt. Sacrificiile de care sunt capabili, depășesc orice limită.

M-a surprins schimbarea radicală a lui Gabriel. În  “Infernul lui Gabriel” protagonistul este un prădător sexual, un cuceritor desăvârșit, dar în “Extazul lui Gabriel” devine un bărbat tandru, un bărbat răbdător și alege calea iubirii platonice.

Nu sunt multe chestii de spus despre “Extazul lui Gabriel”, este o tipică poveste de dragoste cu happy end. Toate cărțile siropoase citite în ultima perioada, absolut toate urmăresc același tipar. Tipul arătos și plin de bani are un trecut dubios, încununat de dependețe sau chestii sexuale puțin ieșite din comun, daaar se îndrăgostește de o tipă simplă și modestă, eventual virgină, și relația lor va dăinui în timp. Gabriel este mereu imbrăcat în costume făcute pe comandă, costume scumpe Armani … oare Gabriel a auzit de H&M? :))

“Infernul lui Gabriel” de Sylvain Reynard

O iubire adolescentină, puțin obsesivă, ce dăinuiește peste ani. O singură noapte castă petrecută împreună și amintirea veșnic vie a unui bărbat.

După șase ani, Julia se întoarce în fața lui Gabriel, insă aceste nu o recunoște. În plus, descoperă că nu este nici pe departe bărbatul de care s-a îndrăgostit nebunește. Când Julia îi amintește de prima lor întâlnire, deja este prea târziu pentru a mai salva situația, dar Gabriel nu renunță.

Gabriel se dovedește a fi un suflet chinuit și, asemenea lui Dante Alighieri ce își găsea inspirația în frumusețea lui Beatrice, el își găsește liniștea doar în tandrețea și inocența tinerei Julia.

Cei doi sunt chinuiți permanent de cicatricile propiului trecut. Sechelele purtate cu greu dispar în urma mărturisirilor și în fața promisiunii unei iubiri nemuritoare.

Julia nu se întreba niciodată de ce oamenilor buni li se întâmplă chestii nasoale, pentru că știa deja răspunsul: tuturor li se întâmplă chestii nasoale. Nu că asta ar fi o scuză sau o justificare spre a răni o alta ființă. Însă toți oamenii împărtășeau această experiență – aceea a suferinței. Nu exista om pe lume care să nu fi vărsat o lacrimă, să nu fi cunoscut durerea și să nu fi pășit prin marea amărăciunii. De ce-ar fi fost viața ei altfel? De ce-ar fi trebuit să se aștepte la un tratement preferențial? Până și Maica Tereza avusese parte de suferință, și ea fusese o sfântă.

Două personaje frumoase, măcinate de probleme reale și conduse de sentimente. Chiar dacă povestea este lălăită, a fost destul de ușor de parcurs, 700 de pagini în 30 de ore. Poți empatiza cu personajele, le înțelegi și te simți pe parcă totul se petrece lângă tine.

În ceea ce privește părțile mai puțin plăcute ale cărții “Infernul lui Gabriel” am câteva nemulțumiri. Schimbarea bruscă a lui Gabriel, transformarea din bărbatul cuceritor în bărbatul atent și romantic este exagerată. Șocul avut de Julia atunci când află de flirtul lui Gabriel cu BDSM-ul, nesfârșitele discuții pe această temă m-au plictisit.

Lăsând toate aceste lucruri în spate, mi-a plăcut să citesc “Infernul lui Gabriel”. Mi-a plăcut enorm tatuajul lui Gabriel și povestea din spatele lui, este absolut genial.